Toamna sufletului meu

A fost mereu anotimpul sufletului meu. Anotimpul in care am simtit ca ma nasc si mor, in fiecare clipa care imi trece prin ganduri si prin sange. Starea in care mi-am afundat obrazul, plina de parfumul unei copilarii indepartate, cu miros de prajitura si cald in casa. Racoarea diminetilor si frigul patrunzator al serilor din ce in ce mai devreme apunand peste mine. Frunzele care scartaie sub picioarele alene mergand prin parcuri pustii si pustiite de trecatorii prea grabiti sa zaboveasca. Bancile reci pe care imi place sa amortesc de frig. Ploile nesfarsite si atat de triste, care iti intra in maduva oaselor si te deprima la infinit. Si care pe mine ma bucura infinit mai mult. Cerul gri, innegurat de nori pufosi sau doar maniosi pe un soare ce intarzie sa apara. Hainele groase in care te ascunzi tremurand si te lasi apoi cuprins de o moleseala placuta. Toamna pe care imi pare ca o pierd mereu si pe care o caut in mine, unde ecoul ei mi se intoarce cu reverberatii dragi. Toamna care vibreaza in mine la intensitati de care uneori imi este teama. Mi-e dor de mireasma rece a manunchiului de frunze moarte si atat de vii prin culoare, adunate de pe marginea aleilor. Mi-e dor de tristetea oamenilor de pe strada, zgribuliti si nerecunoscatori pentru cerul incredibil de clar si de aproape. De zambetul pe care il caut pe chipul celor care trec grabiti pe langa mine, nedoritori sa vada viata in afara lor. De lumina care parca ingheata inchisa in picaturile de ploaie cazute pe crengile golite, dar mustind inlauntru de bucuria renasterii. De gandurile mele care pleaca hoinare in cautarea mea, de calatoriile infinite facute in miezul noptii, cercetand dileme fara iesire. De intrebarile nesfarsite, de raspunsurile care par sa nu vina niciodata, dar pe care nu incetez sa le caut. Asteptarea mea ia sfarsit. Toamna sufletului meu ma asteapta.