Cum sa scrii o scrisoare de iubire cuiva care nu te iubeste?
Contrar credintei larg raspandite printre muritori, iubirea nu e un sentiment unilateral. Ea nu are sens atunci cand merge de la un om la altul, fara sa se-ntoarca la cel de la care-a plecat. Iubirea are sens atunci cand e o stare, cand e un univers pe care-l impartasesc cei doi. Atunci cand e un pod... Nu poate exista un pod care sa lege un tarm de... nimic... Podurile leaga doua tarmuri... Iubirea nu poate, nu trebuie, n-are sens sa acopere abisul dintre doua persoane doar intr-o directie. Abisul n-are directii... Abisul e omniprezent, e o stare intre doi oameni.
Te iubesc. Cat de des folosim cuvintele astea. Ca si cand am spune: te am! Sau te vad. Ca si cand e un act de vointa sau, dimpotriva, un act reflex. Ca si cand doar asta ar conta, nu si faptul ca, in acelasi timp, si tu esti iubit.
E un act unilateral. EU te iubesc pe TINE. Impun deja o distanta, creez bariere, sap abisuri, pun oamenii, in cazul acesta, pe noi doi, in vietile lor. Separati si, totusi, in imaginatia noastra, legati de sentimentele unilaterale pe care le nutrim. Fiecare pe tarmul nostru, aruncand punti catre celalat, rareori unite in bolta comuna.
Te iubesc. Asta inseamna ca esti. Inseamna ca existi. Inseamna ca universul tau coexista universului meu. Daca tu nu ma iubesti, inseamna ca universul meu nu coexista universului tau. Si-atunci, cum pot eu sa stiu ca existi? Daca eu nu exist, cum poti tu exista?Iubirea noastra e umplutura golului din noi. Cand spunem „Te iubesc”, marturisim, de fapt, ca am reusit sa ne umplem golul pe care-l resimtim toata viata, cu o stare, cu un sentiment. Cand spunem „Te iubesc”, marturisim ca ne-am putut ridica deasupra golului, fie mintindu-ne, fie crezand. Ceea ce s-ar putea dovedi acelasi lucru. Atunci cand te iubesc, n-o fac pentru tine, n-o fac pentru speranta puntii dintre noi. O fac pentru mine. Imi spun ca te iubesc, o spun cu voce tare, pentru a-mi demonstra ca sunt vie, ca golul din mine nu m-a absobit. Te iubesc pentru ca astfel imi demonstrez capacitatea de a simti. E un pod intre mine si mine, peste golul din mine. E compromisul pe care-l fac cu mine, ca sa nu abandonez. Ca sa nu ma resemnez. E lupta mea cu golul. E lupta mea cu abisul dintre tarmuri. Dintre tarmurile mele. Cea mai buna dovada e ca, atunci cand suntem iubiti fara a iubi, la randul nostru, golul din noi pulseaza cu aceeasi intensitate. Nu ne simtim eliberati de povara abisului doar pentru ca cineva ne iubeste. Asta se-ntampla doar cand iubim.
Cum sa-i spui unui om ca il iubesti, daca el nu simte acelasi lucru pentru tine? E ca si cand, intr-o noapte de iulie, ai striga catre cerul spuzit cu stele, ca-l iubesti! Ce bine ca esti, ce pacat ca n-ai nici un rost. Si cerul nu se cutremura de indiferenta lui. Dar tu ai, chiar si numai pentru o secunda, senzatia ca, daca te inalti in varful picioarelor, vei putea atinge un colt de cer, vei putea sa mangai conturul unei stele.
Il iubesti si asta te face sa uiti ca tu, pentru el, nu existi.
Oamenii isi spun „Te iubesc”, ca si cand ar face un schimb. Eu iti dau sentimentul meu, tu mi-l dai pe-al tau. Ne captusim golurile cu fasii din sentimentele celuilalt ca sa ne fie mai usor cand ne prabusim in ele. Habar n-avem ca, de fapt, nu dam nimic, nimanui. Poate doar noua, dar noi ne aveam deja, nu? Asa ca nu ne putem da ceea ce detinem. Ne dam iluzia, ne dam senzatia de moale de pe fundul golului din noi, ne dam sunetul aerului batut de aripile noastre care ne salveaza de la prabusire. De fapt, avem taria de a le gasi in noi. Dar trebuie sa iubim si sa fim iubiti ca sa ne putem imagina acest schimb. Trebuie sa credem ca am primit ceva, ca am oferit ceva.
Ce trist e sa privesti o floare si sa te-nfiori de frumusetea ei. Ce trist e sa te simti mai bun, mai plin, mai aproape de adevar, pentru ca-ti pare atat de frumoasa o floare. Cat de trist e ca tu nu existi pentru ea. Asa cum pentru ea, nu exista nici frumusetea ei din ochii tai. Cat de tristi si de singuri ne-am simti daca am fi mereu constienti de asta. Cat de abandonati cu noi insine ne-am simti. Cum, frumosul nu s-a nascut pentru noi? Nu exista pentru noi? Numai noi? Cu noi? Si noi existam doar daca suntem capabili sa ne recunoastem frumosul din noi? Cum? Toate lucrurile din univers sunt doar pretextul ca noi sa avem senzatia ca existam? Sarmana floare. Ce trista si singura s-ar simti daca ar stii ca nu e decat un element cu care sa-mi decorez singuratatea. Sa mi-o fac suportabila. Sa-i folosesc frumusetea ca sa ma simt fericit cu mine e un act atat de egoist. Cat de fericita ar fi sa stie ca e frumoasa si ca asta ajuta la ceva. Ar fi, sau ar apasa-o responsabilitatea?
Asa... sunt doar eu cu mine, in singuratatea mea care se transforma, uneori, atunci cand nu ma mai suport si ma exilez, in singuratatile noastre.Ce trist compromis facem cu viata. Cu noi. Ca sa nu devenim una cu golul din noi, iubim. Ne prefacm ca existam. Am aruncat puntea peste hau si am ajuns in partea celalata a noastra. Si, acolo, ne oprim mirati si ne-ntrebam... ce rost a avut? Ce rost avem, singuri, chiar si simtind, de partea cealalta a abisului din noi? Ce sa scrii intr-o scrisoare despre iubire? Ce sa scrii despre un sentiment care n-are sens decat pentru tine? Nimic nu poate fi pretext pentru destinatar de a simti ca exista... Tu si sentimentul tau, intr-un echilibru fragil pe marginea universului, privind in intuneric. Si? Te iubesc, deci exist. Daca m-ai iubi, as avea si-un rost. Ce frumos ar fi ca oamenii sa-si spuna: „Ne iubim!” Si nu doar „te iubesc”! Si eu!
