skip to main |
skip to sidebar
Sa fii femeie, sa te simti femeie, mai exact, inseamna sa te respecti. Si nu in ultimul rand, sa te iubesti. Mai mult decat orice. Si pentru a te iubi, trebuie sa crezi in tine. Iar ca sa crezi in tine, trebuie sa fii sigura de cat de minunata esti. Multora dintre noi ni s-a repetat acest lucru si noi am continuat sa nu vedem adevarul care statea neclintit in fata noastra. Si asta, doar pentru ca nu eram constiente de cat de extraordinare putem fi. De cate ori nu mi s-a spus mie ca sunt frumoasa, ca sunt desteapta, intr-un cuvant ca sunt minunata si nu am crezut-o? Nu am facut-o pentru ca nu ma consideram asa. Abia mai tarziu, cand am realizat de ce sunt capabila, ca ma simt implinita, ca in sfarsit ma pot numi femeie si ma accept ca atare cu tot cu calitati si defecte, cu o silueta nu tocmai perfecta, un par nu tocmai perfect s.a.m.d , am putut spune cu mana pe inima, increzatoare: 'Sunt minunata'. Si am crezut-o pe deplin. Pentru ca totul a pornit dinauntrul meu. Din simplul motiv ca voiam sa fiu multumita cu mine. Nu poti fi tu, decat daca te accepti si incerci sa scoti ce e mai bun din tine. E gresit sa incerci sa fii ceva ce nu esti. E o masca, care o data si-o data va cadea. Oricare dintre noi, are ceva deosebit. Poate un nas frumos, poate o privire misterioasa, poate niste picioare superbe, poate un par bogat, o minte ascutita...Ceva. De care trebuie sa fim mandre. Ceva cu care ne putem mandri. Ceva din fiinta noastra care ne defineste si ne asigura ca nu suntem niste papusi stricate. Iubirea pentru propria persoana vine din multumire. Iar acest lucru nu ni-l va darui mama noastra, sora, prietena, barbatul iubit. Nu! Acest lucru ni-l daruim noi. Pentru ca trebuie sa fim generoase cu persoana noastra. Pentru ca avem acest drept. Pentru ca meritam. Pentru ca suntem minunate!
Când un pârâu de munte, vijelios dar limpede se varsă într-unul molcom dar nicidecum curat, se vede cum apa acestuia din urma devine mai cristalină. Atunci se vede, în albia sa, un strat, din ce în ce mai mic din cele ce mai înainte, nefiind depuse, nu-l lăsau să se arate, celor ce le era necesar, că e totuşi, în esenţă, un pârâu, apă, apă a vieţii. Curgând la vale, în albia comună, apa devine cristalină, urmele mizeriei sunt dispărute, lăsate în urmă. E un pârâu viguros şi de folos vieţuirii. Şi acest pârâu la rândul lui se varsă în râu, pe care-l mai limpezeşte, râul în fluviu, fluviul în mări, de fiecare dată apa pâraielor adunate în acel loc mai neştiut, face să fie mai multă curăţenie...
Ce-ar fi dacă toate pâraiele ar fi curate?
Sentimentele se autodefinesc prin trăiri, nu e nevoie ca cineva să le definească. Aidoma pârâului, pentru care curgerea va face să fie mai curat şi se va arăta în toată splendoarea cristalinului său, viaţa curge, decantând, la un moment dat tot ce a adunat în timpurile de acumulare, fiind necesară o intervenţie vijelioasă, necesară precum cenuşa la aprinderea focului, pentru a se limpezi, a se decanta.
Distinct, şi totodată împreună cu celălalt, pârâul vieţii creează un mic flux în fluviul vieţii... Moare acest flux, murind pâraiele, doar când pătrunde în marea cea mare... Universul apelor ce vor deveni iarăşi pâraie... Nimic nu se pierde, totul se transformă.
Pâraiele care suntem îşi au drumul lor şi merg spre împlinirea destinului... Aceasta este esenţa unui Drum prin destin!
3D
Mai lasă-mi timp, tu viaţă, să prind ziua de mâine,
Şi poate dup-aceea voi accepta să mor...
Deşi poate-i mai bine să mor azi ca un câine,
Decât prea obosită de-atâta of şi dor.
Nu mă-ntreba de cine mi-e dor... nu ştiu a spune...
Ştiu doar că nu pot locul să mi-l găsesc nicicum.
Să fie oare vina iubirii prea nebune,
Ce mi-a topit fiinţa de n-a rămas nici scrum ?
Nu cred că vrei răspunsuri, cum nicio întrebare
Nu pui când dai năvală şi cureţi tot din jur...
Dar de ce crezi, tu viaţă, că nu aş fi în stare,
Din sacu-ţi plin de veacuri, o zi doar să mai fur ?
Nu-s hot de meserie, sunt doar o pasageră
Şi-atât de obosită-s...tu să adormi n-ai vrea?
Promit, nu-ţi fur desaga, nu vreau din ea o eră,
Dar ziua cea de mâine îţi jur, va fi a mea
Mariana Eftimie Kabbout
Mi-eşti aer cu parfum de orhidee,
Şi mã alinţi cu-arome ce nu mint...
Mã porţi pe a destinului alee,
Printr-un castel cu vise de argint.
Sunt marea care-ţi râde în privire,
Te port prin al meu val ca pe un zeu...
Te-mbrac în vis c-o dulce nemurire,
Şi scriu iubirea ta, în cerul meu.
Esti înger şi m-atingi cu-a ta aripã,
M-agãţ de ea rugându-te: ”Mai stai….!”
Şi dintr-un veac eu te transform în clipã,
Purtându-te pe braţe cãtre rai…
Mi-eşti ce-aş fi vrut sã-mi fii…eşti o scânteie...
Mã tem c-ai sã te stingi ... sau poate nu ?
Parfumul meu sublim de orhidee ,
În tot ce sunt şi ce-am sã fiu, eşti tu
Mariana Eftimie Kabbout
