miercuri, 30 decembrie 2009

Poveste


Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fantana. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore intregi, in timp ce taranul cauta sa vada ce e de facut. Pana la urma, taranul hotari ca magarul era oricum batran, iar ca fantana, fiind secata, tot trebuia sa fie acoperita odata si-odata. Astfel a ajuns la concluzia ca nu mai merita osteneala de a-l scoate pe magar din adancul fantanei.


Asa ca taranul isi chema vecinii, ca sa-i dea o mana de ajutor. Fiecare dintre ei apuca cate o lopata si incepu sa arunce de zor pamant inauntrul fantanei. Magarul pricepu de indata ce i se pregatea si se puse si mai tare pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa citeva lopeti bune de pamant, magarul se potoli si tacu. Taranul privi in adincul fantanei si ramase uluit de ce vazu.

Cu fiecare lopata de pamant, magarul cel batran facea ceva neasteptat: se scutura de pamant si pasea deasupra lui. In curand, toata lumea fu martora cu surprindere cum magarul, ajuns pana la gura fantanei, sari peste ghizduri si iesi frematind....

Viata va arunca poate si peste tine cu pamint si cu tot felul de greutati...

Insa, secretul pentru a iesi din fantana este sa te scuturi de acest pamant si sa-l folosesti pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din greutatile noastre este o ocazie pentru un pas inainte. Putem iesi din adancurile cele mai profunde daca nu ne dam batuti. Foloseste pamantul pe care ti-l arunca peste tine ca sa mergi inainte.

Aminteste-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:

Curata-ti inima de ura, frica, egoism;
Scuteste-ti mintea de preocupari inutile;
Simplifica-ti viata si fa-o mai frumoasa;
Daruieste mai mult si asteapta mai putin;
Iubeste mai mult si ... scutura-te de pamant,

pentru ca in viata asta, tu trebuie sa fii solutia, nu problema.

marți, 29 decembrie 2009

Ce-ti spune lacrima, iubite?



Ce-ţi spune a mea lacrimă, iubite?
Te minte că e toamna un suspin
În care vei fi jar la gura sobei,
Iar eu aromă de gutui şi vin?

Ce-ţi poate spune un crâmpei de rouă,
Când n-a ştiut vreodată a grăi?
Şi cum împarte sufletul în două,
De nici chiar trupul nu poate simţi?

Salveaz-acum ce crezi că poţi din mine...
În vidul ce-n fisuri pare sudat,
Rămas-au doar ecouri clandestine
Pe care le-am gonit, dar n-au plecat.

E toamnă... iar e toamnă, bat-o vina!
Adună-mă din toate câte sunt...
Pe-o tavă de cleştar adu-mi lumina
De care-mi este dor, oh, ce dor crunt..

Nu vor mai fi izvoare răzvrătite,
Pulsul nu-mi va mai bate indecis...
Şi numai eu voi şti de ce, iubite,
Iubitul meu, dintre real şi vis..

Mariana Eftimie Kabbout

duminică, 6 decembrie 2009

Eu, cea a nimanui...



Îmi aparţin doar mie, nu sunt a nimănui.
Puterea mea e-n mine şi nu în altă parte...
Degeaba strig spre cerul care-i al nu ştiu cui,
Degeaba vreau răspunsuri din pagină de carte.

Nu vreau să-mi plâng de milă deşi o fac mereu...
E viaţa asta scurtă pe care n-am să pot
S-o cumpăr azi cu banii murdari din jurul meu,
Şi nici cu diamante sau chiar aurul tot.

Nu ştiu de unde vin şi nu voi şti vreodată,
Căci sunt a nimănui... a mea încă mai sunt...
De mâna ieri ţi-am strâns-o credeam că niciodată,
Nu vei avea puterea să mă răneşti prea crunt.

Tot răscolind prin gânduri găsesc o groapă-n care
M-ai aruncat zâmbindu-mi de parc-am fost gunoi...
Uitat-ai tu deodată c-ai stat la masa-mi mare ?
De ce acum mă târâi prin lacrimi şi noroi ?

Iertat să fii de mine, eu, cea a nimănui..
Şi-n clipa cea din urmă să uiţi c-am existat !
Aşa cum ştii că totul are un loc al lui,
În viaţa asta care pe toţi ne-a acceptat ..
Mariana Eftimie Kabbout

Gaseste-mi pasii



Gãseşte-mi paşii pe stãncile bãtrâne şi doar atunci vei şti cã am plecat ...
Nu e un joc al dragostei nebune, lipsesc demult, dar nici nu ţi-a pãsat.
Priveşte-ţi chipul în oglinda vieţii şi vezi ce-a mai rãmas din el acum,
E prea pãtat de semnele tristeţii ce-au dat nãvalã-n viaţa ta, oricum ...

Sã plângi, strigând spre cer şi sã te doarã... durerea sã ţi-o spargi de-acele stânci...
Gãseşte-mi paşii trişti din acea searã. Vei şti cã am plecat cu-adevãrat, atunci ...
Pe stânci mai sunt şi azi doar flori de gheaţã şi-i frig pe mal, ca-ntr-un castel pustiu,
Sãrutul meu ţi-ar da o nouã viaţã, dar l-ai gonit atunci şi-i prea târziu.

Gãseşte-mi paşii pe stâncile bãtrâne. Numai atunci vei şti cã am plecat.
Pãstreaz-aroma dragostei nebune ce ne-a unit, apoi, ne-a-mprãştiat...
Stai pe nisip, cerşind doar o privire. Ţi-e teamã sã mã cauţi sus, pe stânci ...
Mai crezi şi-acum cã este doar o glumã şi n-am plecat cu-adevãrat atunci ...

Dar marea mi-a rãmas prietenã bunã şi-mi va pãstra în ea secretul trist,
Te va cuprinde-n vis cu-a ei furtunã şi îţi va aminti cã mai exist.
Gãseşte-mi paşii printre stropi de gheaţã, pe-acele stânci pe care am pãşit,
Vei şti atunci cã am plecat, iubite ... şi doar atunci vei şti cât m-ai rãnit .

Mariana Eftimie Kabbout

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Am nevoie



Am nevoie de-un transplant de suflet
Cel pe care-l am e prea pustiu,
S-a pietrificat de-atâta umblet
Şi-a uitat ce-nseamnă:*Prea târziu !*

Am nevoie de-un transplant de vise
Cele actuale s-au zdrobit,
Şi-mi doresc doar lucruri interzise,
Şi nu ştiu ce-nseamnă:*S-a sfârşit !*.

Am nevoie de-o eternitate
Să m-adun din cele patru zări,
Să învăţ că încă se mai poate
Şi din optimism să-mi fac cărări...